Arin

În lumea de astăzi, Arin este un subiect care a captat atenția oamenilor de toate vârstele și mediile. De la apariția sa, Arin a generat un mare interes și dezbatere, devenind un subiect recurent de conversație în societate. Fie datorită impactului său asupra culturii populare, a relevanței sale în istorie, fie a influenței sale în domeniul științific, Arin a reușit să depășească barierele și să se remarce ca subiect de relevanță pentru diverse sectoare. În acest articol, vom explora în detaliu fenomenul Arin și vom analiza sensul și implicațiile lui astăzi.

Arin
Alnus serrulata (tag alder)
Ament masculin în dreapta,
Ament feminin matur în stânga
Johnsonville, South Carolina
Clasificare științifică
Regn: Plantae
(neclasificat): Angiospermae
(neclasificat): Eudicotidae
(neclasificat): Rosids
Ordin: Fagales
Familie: Betulaceae
Gen: Alnus
Mill.
Sinonime
Modifică text Consultați documentația formatului
Arini
Arin

Arinul (Alnus) este un gen taxonomic de plante, din ordinul Fagales, familia Betulaceae, care pot fi arbuști sau arbori, ce cresc de obicei pe malul apelor. Plantele au frunze căzătoate, alterne, ovate sau subrotunde, cu vârf obtuz, trunchiate pe margine, întregi spre bază, în rest neregulat dințate sau lobulate. Florile masculine, grupate în amenți lungi, și cele feminine, grupate în amenți mici, ovali, sunt polenizate de către vânt. Bracteele lignificate ale amenților feminini — care se deschid la maturitate lăsând semințele sa cadă — rămân pe ramuri după căderea fructelor (nucule) ca niște conuri de conifere. În România este întâlnit frecvent arinul negru.

Caracterere generale, arie de răspândire

Arinii din Europa centrală sunt periclitați de o ciupercă Phytophthora alni care atacă rădăcinile plantei. Polenul arinilor este un alergen moderat, el poate declanșa alergii încrucișate cu polenul mesteacănului.

Rădăcinile arinilor prezintă nodozități, unde trăiesc asemenea leguminoaselor, în simbioză cu planta, bacterii fixatoare de azot (Frankia alni). Speciile de arin cenușiu și negru (A. incana și A. glutinosa) trăiesc în mediile umede sau pe malul apelor, pe care le apără de eroziune. Cele 35 specii de arini trăiesc răspândiți în emisfera nordică din America de Nord la est de meridianul 115 și Euroasia, o excepție o prezintă arinul (Alnus jorullensis), care poate fi întâlnit în Anzii Cordilieri din America de Sud.

Sistematică

  • Alnus acuminata Kunth in F.W.H.von Humboldt, J.A.A.Bonpland & C.S.Kunth, Nov. Gen. Sp. 2: 20 (1817).
  • Alnus cordata (Loisel.) Loisel. Fl. Gall. 2(2): 317 (1828).
  • Alnus cremastogyne Burkill J. Linn. Soc., Bot. 26: 499 (1890).
  • Alnus ×elliptica Req. Ann. Sci. Nat. (Paris) 5: 381 (1825).
  • Alnus ×fallacina Callier Repert. Spec. Nov. Regni Veg. 10: 232 (1911).
  • Alnus fauriei H.Lév. & Vaniot Bull. Soc. Bot. France 51: 423 (1904).
  • Alnus ferdinandi-coburgii C.K.Schneid. Bot. Gaz. 64: 147 (1917).
  • Alnus firma Siebold & Zucc. Abh. Math.-Phys. Cl. Königl. Bayer. Akad. Wiss. 4(3): 230 (1845).
  • Alnus formosana (Burkill) Makino Bot. Mag. (Tokyo) 26: 390 (1912).
  • Alnus glutinosa (L.) Gaertn. Fruct. Sem. Pl. 2: 54 (1790). - arinul negru
  • Alnus glutinosa var. laciniata (Leske) Wild.
  • Alnus glutinosa var. aurea Versch
  • Alnus glutipes (Jarm. ex Czerpek) Vorosch. Fl. Sovetsk. Dal'n. Vost.: 152 (1966).
  • Alnus hakkodensis Hayashi Bull. Gov. Forest Exp. Sta. 57: 153 (1952).
  • Alnus ×hanedae Suyinata New Keys Jap. Trees: 457 (1961).
  • Alnus henryi C.K.Schneid. in C.S.Sargent, Pl. Wilson. 2: 495 (1916).
  • Alnus hirsuta (Spach) Rupr. Bull. Cl. Phys.-Math. Acad. Imp. Sci. Saint-Pétersbourg 15: 376 (1857).
  • Alnus ×hosoii Mizush. J. Jap. Bot. 32: 1 (1957).
  • Alnus incana (L.) Moench Methodus: 424 (1794). - arinul alb
  • Alnus japonica (Thunb.) Steud. Nomencl. Bot., ed. 2, 1: 55 (1840).
  • Alnus jorullensis Kunth in F.W.H.von Humboldt, J.A.A.Bonpland & C.S.Kunth, Nov. Gen. Sp. 2: 20 (1817).
  • Alnus lanata Duthie ex Bean Bull. Misc. Inform. Kew 1913: 164 (1913).
  • Alnus mairei H.Lév. Bull. Acad. Int. Géogr. Bot. 23: 283 (1914).
  • Alnus mandshurica (Callier) Hand.-Mazz. Oesterr. Bot. Z. 81: 306 (1932).
  • Alnus maritima (Marshall) Muhl. ex Nutt. N. Amer. Sylv. 1: 34 (1842).
  • Alnus matsumurae Callier Repert. Spec. Nov. Regni Veg. 10: 234 (1911).
  • Alnus maximowiczii Callier in C.K.Schneider, Ill. Handb. Laubholzk. 1: 122 (1904).
  • Alnus ×mayrii Callier in C.K.Schneider, Ill. Handb. Laubholzk. 1: 126 (1904).
  • Alnus nepalensis D.Don Prodr. Fl. Nepal.: 58 (1825).
  • Alnus nitida (Spach) Endl. Gen. Pl., Suppl. 4(2): 20 (1847).
  • Alnus oblongifolia Torr. in W.H.Emory, Rep. U.S. Mex. Bound. 2(1): 204 (1858).
  • Alnus orientalis Decne. Ann. Sci. Nat., Bot., II, 4: 348 (1835).
  • Alnus paniculata Nakai Bot. Mag. (Tokyo) 29: 45 (1915).
  • Alnus ×peculiaris Hiyama J. Jap. Bot. 37: 155 (1962).
  • Alnus pendula Matsum. J. Coll. Sci. Imp. Univ. Tokyo 16(5): 6 (1902).
  • Alnus × pubescens Tausch Flora 17: 520 (1834).
  • Alnus rhombifolia Nutt. N. Amer. Sylv. 1: 33 (1842).
  • Alnus rubra Bong. Mém. Acad. Imp. Sci. Saint Pétersbourg, Sér. 7, 2: 162 (1833).
  • Alnus serrulata (Aiton) Willd. Sp. Pl. 4: 336 (1805).
  • Alnus serrulatoides Callier Repert. Spec. Nov. Regni Veg. 10: 229 (1911).
  • Alnus sieboldiana Matsum. J. Coll. Sci. Imp. Univ. Tokyo 16(5): 3 (1902).
  • Alnus ×spaethii Callier Mitt. Deutsch. Dendrol. Ges.: 215 (1908).
  • Alnus subcordata C.A.Mey. Verz. Pfl. Casp. Meer.: 43 (1831).
  • Alnus ×suginoi Sugim. J. Geobot. 16: 49 (1968).
  • Alnus trabeculosa Hand.-Mazz. Anz. Akad. Wiss. Wien, Math.-Naturwiss. Kl. 59: 51 (1922).
  • Alnus vermicularis Nakai Bot. Mag. (Tokyo) 33: 46 (1919).
  • Alnus viridis (Chaix) DC. in J.B.A.M. de Lamarck & A.P. de Candolle, Fl. Franç. 3(3): 304 (1805). - anin de munte, liliac de munte

Bibliografie

  • Peter Schütt (Hrsg.): Lexikon der Forstbotanik. Landsberg/Lech: ecomed 1992, ISBN 3-609-65800-2, S. 35.
  • A. Callier: Alnus Formen der europäischen Herbarien und Gärten. In: Mitteilungen der Deutschen Dendrologischen Gesellschaft, Nr. 27, 1918, S. 39–184.
  • Jost Fitschen: Gehölzflora. Bearbeitet von Franz H. Meyer, 10. überarbeitete Auflage, Heidelberg - Wiesbaden: Quelle und Meyer, 1994, S. 31-1 bis 31-4, ISBN 3-494-01221-0
  • H. G. Schlegel: Allg. Mikrobiologie, 7. Aufl., 339, Thieme, Stuttgart, 1992

Legături externe