Conu Leonida față cu reacțiunea
În acest articol, vom explora lumea fascinantă a lui Conu Leonida față cu reacțiunea, un subiect care a captat atenția oamenilor de toate vârstele și categoriile sociale. Cu o istorie bogată și diversă, Conu Leonida față cu reacțiunea a jucat un rol crucial în formarea societăților și culturilor noastre. De la rădăcinile sale străvechi și până la relevanța sa astăzi, Conu Leonida față cu reacțiunea s-a dovedit a fi un subiect demn de studiu și reflecție. De-a lungul acestor pagini, vom examina numeroasele sale fațete și impactul său în diferite domenii, oferind astfel o imagine de ansamblu completă și îmbogățitoare a Conu Leonida față cu reacțiunea.
 | Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
| Conu Leonida față cu reacțiunea | |
 Prima apariție din 1 februarie 1880 din Convorbiri literare | |
| Informații generale | |
|---|---|
| Gen | film de comedie  |
| Ediția originală | |
Modifică date / text  | |
Conu Leonida față cu reacțiunea este o comedie a dramaturgului Ion Luca Caragiale, publicată în „Convorbiri literare”, XIII (1880), nr. 11 [1].
Subiectul
Piesa șarjează pe micul funcționar la pensie, etern de partea puterii, care dorește republica pentru a avea pensie și leafă, și nu concepe revoluția decât cu aprobarea autorităților („Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?“). Amețit de demagogia pseudoliberală, Leonida a auzit de „Galibardi“ și cei o mie de „volintiri“ ai lui și crede că papa, „iezuit aminteri nu prost“, a convins pe Garibaldi să-i boteze un copil. Clasice sunt explicațiile împărtășite de Leonida soției sale Efimița, privitoare la ipohondrie:
„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”
Deși amândoi constată că s-au înșelat luând o petrecere de lăsata-secului, la care Ipingescu „chiuia și trăgea la pistoale“, drept mișcare de stradă, nici unul nu-și modifică atitudinea, Leonida pledând mai departe în atoateștiutor, iar Efimița admirând mai departe priceperea lui:
„Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!”
Piesa este o demonstrație a dorinței unui om de a fi în rând cu lumea, dorință dublată de incapacitatea de a înțelege cele petrecute. Faptul că eroul principal este semidoct și depășit de situație poate fi observat din faptul că nici măcar nu folosește numele corect al eroului pe care îl admiră.
Note
Bibliografie
Pop, Ion (). Dicționar analitic de opere literare românești : ediție definitivă. Casa Cărții de Știință. p. 179.
Vezi și
 |
La Wikisursă există există texte originale legate de acest articol: |