Acest articol va aborda subiectul Postpoziție, care a câștigat relevanță în ultimii ani datorită impactului său asupra diferitelor aspecte ale societății. Vor fi explorate diferite perspective legate de Postpoziție, de la origini până la influența sa de astăzi. Importanța înțelegerii și analizei Postpoziție va fi examinată pentru a înțelege mai bine semnificația sa în lumea de astăzi. În plus, vor fi discutate provocările și oportunitățile pe care Postpoziție le prezintă, precum și posibilele soluții care apar pentru a aborda provocările pe care le reprezintă. Pe scurt, acest articol urmărește să ofere o viziune largă și îmbogățitoare despre Postpoziție, cu scopul de a încuraja reflecția și dezbaterea în jurul acestui subiect.
În gramatică, postpoziția este un cuvânt gramatical (numit și funcțional) propriu unor limbi, care este plasat după un cuvânt parte de vorbire nominală (substantiv, pronume), pentru a forma cu acesta un complement pe care îl leagă de verbul său regent. Corespunde în alte limbi prepoziției.[1]
S-a observat că preferința pentru postpoziții este specifică unui anumit tip sintactic de limbă, cel SOV, în care complementul direct precedă verbul predicativ din structura predicatului, iar tendința de a folosi prepoziții este caracteristică pentru limbile SVO, adică cele cu topica dominantă subiect – verb predicativ – complement direct.[2] Limbi în care predomină postpozițiile se găsesc, de exemplu, în familia limbilor fino-ugrice și în cea a limbilor turcice. În schimb, majoritatea limbilor indo-europene preferă prepozițiile.
O limbă care nu are prepoziții, ci numai postpoziții, este limba turcă.[3] Exemplu: Kızlar denize doğru koșuyordu „Fetele alergau către mare”[4].
În limba japoneză, de asemenea, cuvintele care corespund prepozițiilor sunt în mod caracteristic postpoziții: Tookyoo kara „de la/din Tokio”, Kyooto made „la/spre Kioto”[5].
În limba maghiară, complementele se pot exprima aproape exclusiv fie numai cu ajutorul unor sufixe specifice, fie numai cu ajutorul unor postpoziții, fie concomitent cu ajutorul ambelor morfeme, o anumită postpoziție cerând un anumit sufix. Exemple:
Unele postpoziții pot primi așa-numite sufixe personale, care corespund, printre altele, adjectivelor posesive din română. Astfel se formează complementele indirecte și circumstanțiale care corespund celor exprimate în română prin pronume personale cu prepoziții. Bunăoară, în fraza János nélkül nem megyünk, ő se megy nélkülünk „Fără János nu mergem, nici el nu merge fără noi”, nélkül, postpoziția corespunzătoare prepoziției „fără”, apare a doua oară cu sufixul -ünk, cuvântul însemnând „fără noi”[8].
Există limbi în care predomină postpozițiile, dar sunt și prepoziții. Așa este, de pildă, limba finlandeză. Exemplu: Ne odottaa kirkon edessä „Ei/Ele așteaptă în fața bisericii”.[9] Și în această limbă sunt complemente exprimate prin postpoziții cu sufixe personale: He seisoivat edelleen edessäni „Ei/Ele tot mai stăteau în fața mea”[10].
Deși majoritatea limbilor indo-europene tind să folosească prepoziții, există totuși printre ele limbi în care sunt și câteva postpoziții. Astfel sunt, de pildă: