Dinastia Ottoniană
Astăzi vrem să ne adâncim în lumea fascinantă a lui Dinastia Ottoniană. Fie că vorbim despre istorie, știință, tehnologie, artă sau orice alt domeniu, Dinastia Ottoniană joacă un rol fundamental în înțelegerea noastră a lumii din jurul nostru. De la origine până la evoluția sa actuală, Dinastia Ottoniană a fost subiect de studiu și dezbatere, generând un mare interes și impact asupra diferitelor aspecte ale societății. Pe parcursul acestui articol, vom explora diferitele aspecte și perspective legate de Dinastia Ottoniană, cu scopul de a oferi o viziune cuprinzătoare și cuprinzătoare asupra acestui subiect relevant și intrigant.
Dinastia Ottoniană sau Dinastia saxonă a fost o familie nobiliară saxonă din care au provenit împărații romano-germani ai Sfântul Imperiu Roman în perioada 919–1024 și al cărei nume provine de la împărații: Otto I, Otto al II-lea și Otto al III-lea. Dinastia a fost cunoscută și sub denumirea de Liudolfingi, după numele primului strămoș identificabil al familiei, Liudolf (d. 866). Dinastia ottoniană a fost în același timp prima dinastie imperială din Sfântul Imperiu Roman, fiind succesoarea Dinastiei Carolingiene a francilor și care este recunoscută în general ca fondatoare a Sfântului Imperiu Roman.
Origine
Deși nu a fost niciodată uns împărat, Henric I „Păsărarul” (în germană Heinrich), duce de Saxonia, este considerat fondatorul dinastiei imperiale germane, întrucât alegerea sa ca rege german a făcut posibil ca fiul său, Otto I să ajungă pe tronul imperial ca împărat romano-german. Începând cu Otto I cei mai mulți regi romano-germani erau încoronați de papă și ca împărați (în germană Kaiser) romano-germani. Sub Ottoni, regatul francilor răsăriteni a reunit sub cârmuirea împăratului ducatele Lorena, Saxonia, Franconia, Suabia, Turingia și Bavaria, odată cu încoronarea imperială a lui Otto I din anul 962. Aceasta s-a dorit a fi o restaurare a Imperiului Roman antic în Evul Mediu ceea ce, în realitate, nu putea fi deoarece:
- Sfântul Imperiu Roman nu avea capitala la Roma, acest oraș italic fiind doar locul încoronare al împăraților ca centru bisericii catolice;
- Sfântul Imperiu Roman nu a avut o guvernare (administrație) centralizată asemenea Imperiului Roman;
- regii romano-germani care trebuiau încoronați la Roma, au asigurat temporar protecție Sfântului Scaunului, însă de-a lungul Evului Mediu rivalitatea dintre aceștia și papalitate a cauzat uneori refuzul papilor de a-i încorona;
- ducatele germane de la nord de Alpi, de unde au provenit cei mai mulți dintre regi romano-germani aleși, deveniți împărați prin încoronare, au reușit să-și păstreze o semnificativă autonomie a guvernării până în 1871, când a luat naștere Imperiul German.
După stingerea Dinastiei Ottoniene, odată cu moartea împăratului Henric al II-lea în 1024, tronul imperial a fost preluat de Dinastia Saliană. Liutgarda, fiica împăratului Otto I s-a căsătorit cu ducele salian Conrad de Lorena (supranumit cel Roșu). Nepotul său a fost împăratulul Conrad al II-lea (în germană Konrad II.).
Regi și împărați ottonieni:
- Henric „Păsărarul” (d. 936),
- Otto „cel Mare” (d. 973),
- Otto al II-lea (d. 983),
- Otto al III-lea (d. 1002),
- Henric al II-lea (d. 1024).
Alți membri ai casei Liudolfingilor (Ottonilor):
- Liudolf, conte de Saxonia (d. 864/866);
- Altfrid de Hildesheim, episcop de Hildesheim (d. 874);
- Otto "cel Ilustru", duce de Saxonia (d. 912);
- Gerberga de Saxonia (d. 954);
- Henric I de Bavaria, duce de Bavaria (d. 955);
- Liudolf de Suabia, duce de Suabia (d. 957);
- Hedwiga de Saxonia (d. 965);
- Bruno, arhiepiscop de Köln și duce de Lotharingia (d. 965);
- Wilhelm, arhiepiscop de Mainz (d. 968);
- Matilda (Mathilde), abatesă de Quedlinburg (d. 999);
- Adelaida (Adelheid), abatesă de Quedlinburg (d. 1044);
- Otto, duce de Suabia și de Bavaria (d. 982);
- Henric „cel Certăreț”, duce de Bavaria (d. 995);
- Bruno, episcop de Augsburg (d. 1029).
Bibliografie
- Karl Leyser, Ottonian Government, în: The English Historical Review, 96 (octombrie 1981), pp. 721-753.
| Control de autoritate |
|  |
|---|