Edictul de la Milano

Edictul de la Milano (la: Edictum Mediolanense) a fost o scrisoare semnată de Licinius și Constantin I în 313 care garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman.

Licinius guverna partea de est a imperiului și Constantin I conducea provinciile din vest. Cei doi s-au întâlnit în palatul imperial din Mediolanum pentru a sărbători nunta lui Licinius cu sora lui Constantin I și aici au semnat textul scrisorii.

Edictul de la Milano a marcat în mod tradițional sfârșitul persecuției lui Dioclețian.^[1]

Proprietățile creștinilor confiscate, cu toate acestea, nu au fost restaurate până când Edictul de la Milano nu a fost semnat. Locurile de întâlnire ale creștinilor și alte proprietăți urmau să fie returnate:

„ aceleași lucruri trebuie să fie înapoiate creștinilor, fără plată sau orice pretenție asupra unei recompense și fără nici un fel de fraudă sau de înșelăciune ”

A fost în mod impropriu numit edict, de fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. Explicația emiterii acestui edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius, iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din Milan» nu este conformă cu realitatea.^[2]”

—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

• În 1913, cu ocazia pelerinajului la Metz, a fost emisă, o medalie comemorativă dedicată celor 16 secole care s-au scurs de la promulgarea Edictului de la Milano și până atunci.

• Cu prilejul împlinirii a 1700 de ani de la promulgarea Edictului de la Milano și sărbătoririi Anului Omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, Banca Națională a României a pus în circulație, la 20 mai 2013, o monedă de argint, de calitate proof, având valoarea nominală de 10 lei, într-un tiraj total de 500 de exemplare. Titlul aliajului este de 999‰, moneda este rotundă, cu un diametru de 37 mm, iar greutatea ei este de 31,103 g. Cantul monedei este zimțat.^[3]

• Edictul de la Milano și importanța sa pentru creștinism, Dumitru Protase

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Edictul de la Milano

• Galerius and Constantine's Edicts of Toleration 311 and 313, from the Medieval Sourcebook Arhivat în 14 august 2014, la Wayback Machine.
• Edictum Mediolanense, from The Roman Law Library at the University of Grenoble
• Precursori ai tolerării creștinismului Arhivat în 21 august 2014, la Wayback Machine., 7 februarie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
• „Creștinilor să li se permită păstrarea credinței lor“ Arhivat în 5 septembrie 2013, la Wayback Machine., 27 iunie 2013, Adrian Agachi, Ziarul Lumina