În lumea de astăzi, Curente literare a devenit un subiect relevant și de interes general pentru oamenii de pretutindeni. Odată cu progresul tehnologiei și globalizarea, Curente literare a luat un rol de lider în viața noastră, influențând totul, de la modul nostru de lucru până la relațiile noastre personale. Acest articol explorează în detaliu impactul și importanța Curente literare în societatea modernă, oferind o analiză detaliată a implicațiilor sale asupra diferitelor aspecte ale vieții noastre. Fie că este Curente literare ca personaj public, un eveniment istoric sau un fenomen social, relevanța sa transcende granițele și merită să fie examinată din perspective diferite.
Curent literar se numește o mișcare literară de o anumită amploare care reunește un număr de scriitori în baza unui program estetic și a unor înclinații relativ comune și constituie o rezultantă generală a tendințelor unei anumite epoci. În cadrul unul curent literar, unitatea de viziune (Weltanschauung) se exprimă prin temele, motivele, subiectul, personajele și formulele expresive preferate.[1]
Scriitorii aparținând unui curent literar împărtășesc principii estetice similare, se raportează într-o manieră comună la o anumită tradiție literară, concordă în preferințele lor pentru anumite genuri și specii literare, recunoscând o anumită ierarhie a acestora ca, de exemplu, preferința clasicismului pentru tragedie. În operele lor, ei utilizează modele artistice asemănătoare într-un sens larg (de exemplu, în creațiile romanticilor se întâlnește frecvent antiteza). Principiile estetice ale unui curent literar sunt cristalizate, de obicei, într-un manifest literar.[2]
Manifestul literar este un text de dimensiuni reduse, în care se afirmă o nouă concepție cu privire la literatură. El este conceput, de regulă, sub o formă polemică, deoarece noua orientare literară se opune orientării anterioare.[3] De obicei, un manifest programatic este publicat într-o revistă, ori ca prefață a unei cărți, semnată de un autor binecunoscut, dar se întâlnesc și situații când principiile sale au fost desprinse mai târziu, pe măsura manifestării curentului literar respectiv.[4]
Umanismul este o mișcare social-culturală care s-a dezvoltat în perioada Renașterii (sec XIV – XVI). Renașterea este perioada din istoria omenirii caracterizată printr-o dezvoltare sincronă, fără precedent a științei, artelor și a civilizației în general.
Termenul de Umanism are două sensuri:
Mișcarea umanistă cumulează ambele sensuri.
Umanismul a apărut in Italia (Florența) de unde s-a răspândit în întreaga Europa. Caracteristici:
Marii autori umaniști: F. Petrarca, G. Boccacio, L. Ariosto, F. Rebelais, P. Rosnard, T. Tasso, Th. Morus, Erasmus din Rotterdam, William Shakespeare Dimitrie Cantemir.
Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum: rațiunea domină sentimentele, caracterul moralizator acordând importanță unor specii literare corespunzătoare (fabula, satira, comedia, tragedia), personajele sunt caractere: caracterul avarului (Arpagon), unitate de timp, loc și acțiune (un singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan), exces de pudoare, rafinament, personaje oneste, morale.
Se mai pot desprinde și alte trăsături ale operei: simetria și echilibrul compoziției, concizia și rigoarea unor exprimări care capătă uneori caracter de sentință... Termenul comportă sensuri largi, exprimând o atitudine estetică fundamentală ce se caracterizează prin tendința de a observa fenomenele în contextul universului și de a le închega într-un sistem proporțional și armonios, corespunzător frumosului și concordant cu norme rationale care impun tipuri model, perfecțiunea, idealul. Curentul se definește ca o mișcare artistică și literară care promovează ideile de echilibru și armonie a ființei umane, constituite în modele durabile și care se pot regăsi în timp.
Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetică fundamentală de observare și realizare a unui sistem armonios, stabil, proporțional, dominat de elementele frumosului, în concordanță cu norme specifice (cele trei unități în dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al perfecțiunii formelor. S-a manifestat în toate artele – literatură, pictură, muzică, arhitectură. Trăsături: regula celor trei unități în dramaturgie (de loc, timp, acțiune); puritatea genurilor și a speciilor literare; întâietatea rațiunii; imitarea modelelor greco-romane; cultul pentru adevăr și natural (în literatură), înfrumusețarea și înnobilarea naturii (în pictură); promovarea virtuții – propunând un tip ideal de om virtuos, multilateral, complet (tip social – excepțional, unic – un model); natură se subordonează idealului uman – caracter moralizator. Cultivă trăsături distincte – curajul, vitejia, generozitatea sau lașitatea, avariția, naivitatea. Puritatea stilului, sobrietatea, stil înalt nu amestecul de stiluri. Prin extensie, termenul se folosește și pentru a denumi perfecțiunea, armonia.
Realismul este un curent literar-artistic care se afirmă din a doua jumătate a secolului XIX în culturile europene. În sens larg, realismul reprezintă o metodă de creație în literatură și artă, caracterizată prin redarea veridică, obiectivă a realității și prin apropierea creației de viață.
Naturalismul este un curent literar apărut în Franța, sub influența lui Flaubert, în a doua jumătate a sec. XIX, care adoptă în literatură metodele de investigație proprii științelor exacte: observația minuțioasă, reproducerea realității în toate aspectele ei, oricât de sordide, personajele având trăsăturile determinate de ereditate, de mediul social etc.
Impresionismul este o mișcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu și în muzică și literatură, mai ales în Franța, și care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradițional.
Orientare populară apărută la începutul secolului XX, ai cărei reprezentanți considerau că țărănimea este adevăratul fond al poporului român, depozitul valorilor spirituale și morale. Poporaniștii susțin că s-ar putea crea o societate agrară care să nu fie deranjată sau atinsă de industrializare. Ei atrag atenția asupra drepturilor nerespectate ale țăranilor.
Parnasianismul afirmă autonomia esteticului, susținând prin Gautier teoria artei pentru artă. Dezamăgiți de societate și de inutilitatea angajării revoluționare poeții se izolează de lumea acțiunii. Poezia este picturală, obiectivă, rece, cu structuri savante. Descrierile de natură surprind pitorescul, puritatea liniilor. Poeții caută perfectiunea formală, corectitudinea versurilor, sonoritățile cuvintelor și a rimelor rare.
Apare în Franța în a doua jumătate a secolului XIX, ca reacție împotriva parnasianismului. Termenul este impus de Jean Moreas, care în 1886 scrie un manifest literar numit "Le symbolisme". Precursorul simbolismului este considerat Charles Baudelaire prin volumul "Corespondențe".
Samanatorismul este un curent literar, ideologic si social-politic in primul deceniu al secolului al XX-lea, denumit dupa revista „Samanatorul” care a reprezentat, in modul cel mai pregnant, teoretic si practic, directiile de manifestare. Aparitia „Samanatorului”, revista literara saptamanala (Bucuresti, intre 2 decembrie 1901 si 27 iunie 1910) a fost pregatita ca program, de publicatii anterioare : „Viata” (1893), „Vatra” (1894) si mai putin cunoscutele „Gazeta sateanului” (1884) si „Albina” (1897), în care au semnat multi scriitori intelectuali ai timpului, raspunzand unui program de „luminare a satelor” initiat de Spiru Haret, ministru pe atunci al Instructiunii publice.
Modernismul este un curent literar apărut în secolul al XX-lea, care implică ideea de negare a tradiției. Astfel, modernismul poate fi pe deplin înțeles doar dacă e privit în opoziție cu tradiționalismul, primul promovând nonconformismul, dinamismul, inovația, iar cel de-al doilea respectând cu strictețe regulile impuse de tradiție.[5]
Trăsături:
Este o reacție împotriva incapacității științei, artei și literaturii de a stopa izbucnirea primului război mondial. Susținătorii acestui curent propun în schimb o literatură a iraționalului.
(Vezi și Manual de literatură română, clasa a XI-a, Litera Educațional, p. 247)
În România, constructivismul s-a concretizat în doctrina revistei Contimporanul (condusă de Ion Vinea) și mai ales în integralism, bazat pe o fundație constructivistă și combinând elemente din alte curente de avangardă precum suprarealismul sau futurismul.