În zilele noastre, Izocianură este un subiect de mare relevanță în societatea de astăzi. Odată cu progresul tehnologiei și globalizarea, Izocianură a devenit un punct de interes pentru un număr mare de oameni. Fie în domeniul profesional, personal sau academic, Izocianură este un subiect care a captat atenția multora și care a fost dezbătut și discutat în nenumărate rânduri. În acest articol, vom aprofunda subiectul Izocianură și vom explora implicațiile sale în diferite domenii ale vieții de zi cu zi.
O izocianură (de asemenea denumită și izonitril sau carbilamină) este un compus organic ce conține o grupă funcțională -N≡C. Izocianurile sunt izomeri ai cianurilor (R-C≡N), de aceea denumirea se face cu prefixul izo-.[1] Restul organic se leagă de grupa izocianură prin intermediul atomului de azot, nu prin cel de carbon ca în cazul cianurilor. Izocianurile sunt puncte de plecare pentru sinteza altor compuși.
Prima izocianură, izocianura de alil, a fost izolată în 1859 de către Lieke, care a obținut-o în urma reacției dintre iodura de alil și cianura de argint.[2] În mod normal, prin reacția de alchilare a unei cianuri alcaline se obține un nitril, însă ionul de argint are un comportament diferit și protejează atomul de carbon al ionului cianură. Astfel, legarea se face la azot.
Mai comun, izocianurile sunt sintetizate prin deshidratarea formamidelor. Formamida poate fi deshidratată cu clorură de toluensulfonil, oxiclorură de fosfor, fosgen, difosgen sau reactiv Burgess.[3][4][5]
În reacția carbilaminei (cunoscută și ca sinteza Hofmann a izocianurilor), are loc reacția hidroxidului de potasiu cu cloroformul, obținându-se diclorocarbena. Aceasta are rolul de a converti aminele primare în izocianuri. Din moment ce reacția funcționează doar pentru aminele primare, poate fi folosită și ca metodă de a testa prezența acestora.