În lumea de astăzi, Niculae I. Herescu a devenit un subiect de mare relevanță și controversă. De zeci de ani, Niculae I. Herescu a captat atenția experților și neofiților deopotrivă, generând dezbateri aprinse și reacții pasionale. Impactul lui Niculae I. Herescu este incontestabil, afectând aspecte la fel de diverse precum economia, politica, știința și cultura. Indiferent de perspectiva din care este abordată, Niculae I. Herescu a devenit un fenomen omniprezent care necesită a fi analizat cu atenție. În acest articol, vom explora diferite aspecte legate de Niculae I. Herescu, căutând să facem lumină asupra implicațiilor și provocărilor sale.
Niculae I. Herescu | |
Date personale | |
---|---|
Născut | ![]() Turnu Severin, Mehedinți, România ![]() |
Decedat | (57 de ani)[3] ![]() Zürich, cantonul Zürich, Elveția ![]() |
Cetățenie | ![]() ![]() |
Ocupație | filolog clasicist traducător poet latinist ![]() |
Limbi vorbite | limba franceză[3] limba română[3] limba portugheză limba germană ![]() |
Activitate | |
Pseudonim | Ch. Séverin[1][2] ![]() |
Partid politic | Partidul Poporului ![]() |
Studii | Universitatea din București |
Limbi | limba franceză limba română ![]() |
Patronaj | Universitatea din București Universitatea din Lisabona ![]() |
Modifică date / text ![]() |
Niculae I. Herescu (n. 6 decembrie 1903, Turnu-Severin – d. 19 august 1961, Zürich , Elveția) a fost latinist, poet, prozator, eseist, traducător.
Fiu al generalului Ioan P. Herăscu, a urmat cursurile liceului "Carol I" din Craiova, pe care îl absolvă în 1924,urmează secția de limbi clasice a Facultății de litere a Universității din București cu licență în 1927. Face timp de doi ani studii de specializare la Sorbona, iar la întoarcere obține titlul de doctor în litere și filosofie al Universității din București cu o teză despre opera lui Horațiu. Element de valoare, în 1940 este numit director al Fundațiilor Regale și este ales membru al Academiei române de științe morale și politice. Din 1929 predă în învățământul liceal și universitar bucureștean.[5] Fondator și director al Institutului Român de Studii Latine din București (1937–1945), președinte al Societății Scriitorilor Români (ales succesiv de patru ori, din mai 1939, ultima alegere în mai 1945).
A semnat ca N.I. Herescu.
Din anul 1944 s–a aflat în exil, părăsind împreună cu soția și fiica țara cu aprobarea lui Mihai Antonescu (date fiind funcțiile sale culturale), în Portugalia, apoi în Franța, unde a fost un animator al mișcării literare din exilul românesc și a funcționat ca profesor universitar de latină, primind recunoașterea unor latiniști de valoare internațională (printre altele, a coordonat volumul "Ovidiana" – Paris, 1958 – editat cu ocazia aniversării a două milenii de la nașterea poetului latin Ovidiu). Colaborări la reviste ale exilului românesc, conferențiar la multe universități din Occident.
Membru fondator al Societății Academice Române din exil.
Președinte al secției franceze al PEN Clubului scriitorilor din exil.
|title=
(ajutor)
|title=
(ajutor)
|access-date=
(ajutor);